Scurt istoric al Mânăstirii Slătioara

La data de 1 octombrie 1924, în urma conferinței panortodoxe de la Constantinopol din anul 1923, Biserica Ortodoxă Română a introdus în uzul bisericesc calendarul gregorian. Această măsură a fost adoptată, fără împotrivire, de majoritatea mânăstirilor, schiturilor şi bisericilor de parohie din cuprinsul ţării. Totuşi, în Moldova, această schimbare a provocat multă nemulţumire în rândul credincioşilor, care au refuzat să meargă la bisericile în care se slujea după noul calendar, adus din Apus.

Ca urmare, Patriarhia oficială a făcut apel la forţele de ordine şi astfel preoţii de stil nou au mers prin sate şi cătune, însoţiţi de jandarmi înarmaţi, încercând ca, prin convingere sau cu forţa, să îi aducă pe credincioşi în bisericile pe stilul nou, rămase de acum fără enoriaşi. Mulţi dintre monahi şi credincioşi, retrăgându-se din calea acestor apostoli mincinoşi, s-au sălăşluit în locuri izolate din munţi. Ei au refuzat să primească schimbarea calendarului, ştiind că această hotărâre neortodoxă este începutul prăbuşirii instituţiilor bisericeşti care îl vor adopta, acestora fiindu-le deschisă de acum înainte calea compromisurilor dogmatice: ecumenismul, serghianismul şi modernismul – toate apărute în contextul sfidării sfintelor canoane şi a Tradiţiei bisericeşti.

Printre cei care au refuzat schimbarea calendarului iulian folosit până atunci în practica liturgică a Bisericii Ortodoxe, s-a numărat și ieromonahul Glicherie Tănase, starețul Schitului Pocrov (care aparținea de Mânăstirea Neamț). Împreună cu obștea sa, el a refuzat să primească noul calendar, săvârşind în continuare slujbele după tipicul Bisericii Ortodoxe, folosind calendarul iulian.

În anul 1926, sinodul Bisericii Ortodoxe Române a adoptat hotărârea de a prăznui Sfintele Paști mai devreme cu treisprezece zile faţă de data hotărâtă la Sinodul ecumenic de la Niceea, în anul 325, adică în acelaşi timp cu Vaticanul, stârnind valuri de proteste şi sminteală în rândul credincioşilor simpli, dar şi a cercurilor teologice şi intelectuale ale vremii. Fiind confruntat cu această situaţie inacceptabilă din punct de vedere dogmatic, ieromonahul Glicherie şi ajutorul său, părintele David Bidaşcu, părăsesc schitul Pocrov, cu hotărârea de a nu mai sluji vreodată în bisericile în care se introdusese deja calendarul nou.

Lui i s-a alăturat un număr însemnat de călugări şi credincioşi, care s-au îngrădit de cei ce primiseră această inovaţie, punând temeliile unei mișcări de rezistență, adusă până în zilele noastre, cu multă jertfelnicie şi bună mărturisire, fiind îndeobşte cunoscută drept Biserica Ortodoxă de Stil Vechi din România.

Nevoiți să-și părăsească mânăstirile de metanie și bisericile unde slujeau, clericii și monahii care doreau păstrarea stilului vechi și-au construit chilii în locuri pustii, departe de orice cale de acces, fiind prigoniţi şi urmăriţi de trupele de jandarmi, ce primiseră ordin să-i aresteze. În ciuda acestor greutăţi, aceste obşti risipite prin munţi au început să se organizeze și să-și construiască lăcașuri de cult, unde să poată săvârși slujbele bisericești. Astfel, până în anul 1936 se construiseră deja aproximativ 40 de biserici.

În acest moment, la îndemnul reprezentanţilor Patriarhiei de la Bucureşti, forțele de poliție au început demolarea tuturor lăcașurilor de cult în care se slujea păstrând rânduiala calendarului iulian, iar ieromonahul Glicherie a fost arestat. După eliberarea sa din anul 1939, părintele Glicherie s-a adăpostit (împreună cu ierodiaconul David Bidașcu şi schimonahul Damaschin Chiribuţă), în pădurile din ţinutul Neamţului, după care, fugind mereu din calea prigonitorilor, au ajuns în preajma localității Slătioara.

Văzând că locul este prielnic vieţii călugăreşti, fiind înconjurat de văi împădurite şi departe de drumurile de acces, părintele Glicherie împreună cu mulţimea credincioşilor ce îi urmau, au hotărât să întemeieze un schit cu o bisericuţă şi câteva chilii, unde să se poată retrage pentru a se dedica vieţii călugăreşti. Terenul a fost donat de credinciosul Gheorghe Ciocan, iar construcţia bisericii schitului va începe în anul 1947, înfruntând multe piedici din partea autorităţilor statului.

Pentru început, s-a ridicat un adăpost pentru monahi şi o bisericuţă de lemn, având hramul „Schimbarea la Faţă a Domnului”, cu o arhitectură simplă, în formă de navă, în care se săvârşeau Sfânta Liturghie şi celelalte slujbe.

În ciuda multor piedici şi a lipsurilor materiale de tot felul, obştea se înmulţea. Cei ce se alăturau celor doi întemeietori erau atraşi de buna rânduială a vieţuirii monahale a părinţilor, trăită după tipicul Sfântului Munte Athos. Printre primii veniţi în rândul obştii au fost schimonahii Chesarie Anton, Eftimie Ştefan, Paisie Pietraru – venit din Sfântul Munte Athos; monahii Nectarie Păstrăvanu, Neofit Văcăreanu, Clement Cucoş, Ioanichie şi Gherontie (veniţi din Basarabia).

În acest chip, sfântul lăcaş s-a transformat din schit în mânăstire, iar la puţină vreme după aceasta, aici s-a întemeiat Mitropolia Bisericii dreptslăvitoare. Pentru aceasta, imediat ce împrejurările au fost prielnice, s-a cumpărat o nouă suprafaţă de teren, amplasată lângă cea donată, pe care s-au putut construi noi clădiri.

În urma recunoaşterii juridice a Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din anul 1952, într-o perioadă de numai câţiva ani, un număr foarte mare de credincioşi s-au întors la vechiul calendar, alăturându-se grupării conduse de ieromonahul Glicherie Tănase. Reprezentanţii Bisericii Ortodoxe de stil nou adresează plângeri către Ministerul Cultelor şi către Guvernul României, invocând motive false, nejustificate, la adresa credincioşilor de stil vechi. Scopul statului comunist era propagarea doctrinei marxiste, atee, şi deci, prin urmare, înăbuşirea oricărei activităţi religioase.

În noaptea de 14 spre 15 februarie 1952, s-a organizat o descindere a organelor de securitate la Mânăstirea Slătioara, fiind arestate unsprezece persoane, printre care şi părinţii Glicherie Tănase, Dionisie Hugeanu, Nifon Marinache, David Bidașcu, Meftodie Marinache și Alexandru Antoniu. Ei au fost învinuiți de sabotaj și de instigare la revoltă a țăranilor împotriva cotelor obligatorii impuse de stat.

Ca urmare a faptului că în decursul celor treizeci ani ce se scurseseră de la schimbarea calendarului, numărul preoților Bisericii de Stil Vechi scăzuse foarte mult, o delegație de la Mânăstirea Slătioara a plecat la București, unde l-a contactat pe arhiereul Galaction Cordun, fost secretar sinodal al Bisericii Ortodoxe Române. Acesta a acceptat să devină întâistătorul Bisericii Ortodoxe Tradiționale de Răsărit și, la 13/26 aprilie 1955, a făcut o mărturisire de credință publică, anunțând întoarcerea sa la calendarul iulian. El a fost depus din treaptă de către Sinodul Bisericii Ortodoxe Române ulterior, în Joia Mare (15/28 aprilie) a anului 1955.

Preasfinţitul Galaction a sosit la Mânăstirea Slătioara la 21 mai 1955, fiind întâmpinat de întreaga obşte, în frunte cu părintele Glicherie și de o mulțime de credincioși, care cântau cu toții într-un glas: „Vrednic este…” El a stabilit aici centrul duhovnicesc şi administrativ al Bisericii, începând să hirotonească preoți și diaconi, dar la sfârșitul lunii mai a fost arestat și închis cu domiciliu forțat la Mânăstirea Căldărușani.

În anul 1956, în urma încercărilor nereușite de a convinge vreun episcop din Sinodul Patriarhiei să se alăture mișcării de rezistență împotriva înnoirilor anti-ortodoxe, mitropolitul Galaction a luat decizia de a săvârşi hirotonia altui episcop de unul singur.

Situaţia dificilă în care se afla Biserica de Stil Vechi în preajma anului 1956, a îndreptăţit pe deplin aplicarea acestui principiu al iconomiei (pogorământului). Astfel, preasfinţitul Galaction Cordun părăseşte domiciliul obligatoriu, invocându-se motive de sănătate, şi este adus noaptea în secret la Mănăstirea Copăceni, din preajma Bucureştiului, unde va reuși să-i hirotonească episcopi pe arhimandritul Evloghie Oța (†1979), pe ieromonahul Meftodie Marinache (†1977) și apoi, la 17/30 noiembrie 1956, pe arhimandritul Glicherie Tănase.

Acest fapt a rămas chiar şi peste decenii, o piatră de poticnire pentru cei necunoscători, dar şi un prilej de a defăima Biserica noastră, din partea celor răuvoitori. În canoanele Sfinţilor Apostoli, ce cuprind rânduiala hirotoniilor, chiar şi hirotonia unui episcop de către un singur episcop este considerată drept validă, în circumstanţe atenuante precum a fost cazul Bisericii de Stil Vechi în anul 1956.

Deşi canonul I apostolesc porunceşte: „Episcopul hirotonisească-se de doi episcopi, sau de trei (…)”, însă tâlcuirea canonului lămureşte nedumerirea: „Zicerea episcop, mai întâiu adecă, (…) să numesc în Scriptura cea veche, atât luătorii aminte şi păzitorii ocârmuirilor şi a lucrurilor celor din lăuntru şi bisericeşti (…). Deci porunceşte ca-nonul acesta, ca tot arhiereul (ori mitropolit de ar fi, ori arhiepiscop, ori episcop) să se hirotonisească de doi episcopi, ori de trei (…). Că trebuie cu adevărat, ori toţi episcopii eparhiei (…) să se adune şi să hirotonisească pe un alt episcop. Dar fiindcă aceasta este anevoie, cel mai puţin trebuie să-l hirotonisească trei şi ceilalţi să se facă împreună hotărâtori la hirotonia lui prin scrisorile lor. (…) Iară, dacă după întâmplare va rămânea întru o eparhie un singur episcop, carele chemându-se de mitropolitul, nici va merge, nici prin scrisori va împreună alege pre cel ce urmează a să hirotonisi arhiereu, atunci trebuie mitropolitul şi să împreună aleagă şi să-l hirotonisească pe el cu episcopii apropiaţi streini eparhiei (…). Iar rânduirile Apostolilor poruncesc cum că, cel ce se va hirotoni de un episcop să se caterisească, împreună cu cel ce l-au hirotonisit, afară numai, dacă după nevoie de goană, ori altă oare carea pricină nu pot mulţi a se aduna, şi cu alegerea acestora se va hirotonisi de unul. Precum Sidirie s-a hirotonit episcop Pavlevischi, dupre Sinesie, nu de trei ci de un episcop de Filon, pentru că nu putea episcopii a să înfăţişa în vremile acelea” („Pidalion”, Mănăstirea Neamţu, 1844).

În Tradiţia Bisericii există de asemenea şi alte exemple de hirotonii de episcop, făcute prin iconomie. În viaţa Sfântului Ierarh Grigorie (Taumaturgul), episcop al Neochesariei (prăznuit la 17 noiembrie), citim: „Având Sfântul Grigorie Darul mai înainte vederii şi cunoscând că episcopul vrea să-l ia din pustie spre slujba Bisericii, se ascundea dinaintea lui judecându-se a fi nevrednic de o asemenea treaptă şi umbla din loc în loc prin pustie ca să nu-l poată afla. Dar fericitul Fedim îl căuta cu sârguinţă şi cu rugăciuni îl chema din pustie la dânsul. Însă, neputând despărţi de pustie pe iubitorul de osteneală şi a-l aduce în cetatea Amasiei pentru hirotonie, a făcut un lucru străin şi neobişnuit. Fiind îndemnat de Duhul lui Dumnezeu şi aprins cu râvnă pentru Sfânta Biserică, n-a ţinut seama că Grigorie nu a venit acolo la dânsul şi că nu puţină depărtare este între dânşii, fiindcă de la cetatea Amasiei până la pustia aceea unde vieţuia Sfântul Grigorie era cale de trei zile. Astfel episcopul Fedim a sfinţit pe Grigorie episcop al Bisericii Neocezareei, deşi nu venise el acolo de faţă. Căci, căutând către Dumnezeu a zis: «Tu, Cela ce toate le ştii, Dumnezeule şi toate le poţi, caută în ceasul acesta spre mine şi spre Grigorie şi săvârşeşte cu Darul Tău hirotonisirea lui». Astfel l-a hirotonit pe fericitul, nefiind de faţă. Despre aceasta mărturiseşte Sfântul Grigorie de Nyssa, care a scris viaţa acestui sfânt, fapt ce se întăreşte şi în canonul din Minei, în pesna a cincea, adeverind astfel: «Stătătorul înaintea lui Dumnezeu, Fedim, fiind aprins de râvnă, te-a uns pe tine, părinte, nefiind tu de faţă, bizuindu-se pe buna ta credinţă şi pe viata ta cea curată, grăitorule de Dumnezeu, Grigorie». În acest chip minunat, fericitul Fedim, de unul singur a săvârşit hirotonia lui Grigorie.

Tot o întâmplare mai presus de fire putem afla şi din viaţa Sfântului Amfilohie, episcopul Iconiei, prăznuit la 23 noiembrie, care a fost hirotonit de îngeri, despre care lucru aflând ceilalţi episcopi din jurul cetăţii Iconiei, nu au mai îndrăznit a hirotoni a doua oară pe plăcutul Domnului.

Preasfinţitul Glicherie a revenit a doua zi la Mânăstirea Slătioara, nemaifiind vreodată arestat. După mutarea la Domnul a înaltpreasfinţitului Galaction, la 5 iulie 1959, prin hotărâre sinodală, la data de 18 septembrie/1 octombrie 1968, preasfinţitul Glicherie a fost ridicat oficial, la vrednicia de arhiepiscop și mitropolit al Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din România.

Între anii 1978-1982, s-au efectuat lucrări de reconstrucție şi extindere a bisericii, dovedită a fi neîncăpătoare. Sfântul lăcaş a fost sfințit în anul 1982 de către Mitropolitul Glicherie.

În martie 1984, în împrejurări rămase neclare, în mânăstire a avut loc un incendiu, focul pornind din clopotniță și ajungând până la biserică și blocul de chilii al mânăstirii. După multă osteneală, obştea a reuşit renovarea bisericii și a chiliilor, precum şi reconstruirea părților arse. Cu acest prilej, biserica mânăstirii a fost mult lărgită, renovată și repictată.

Mitropolitul Glicherie a trecut la cele veșnice la 15/28 iunie 1985, la vârsta de 94 ani, fiind înmormântat mai întâi în interiorul bisericii pe care o ctitorise. Locul său la cârma Bisericii va fi luat de preasfinţitul mitropolit Silvestru Onofrei, care împreună cu ceilalţi arhierei va duce mai departe lucrarea de păstorire începută de sfântul său înaintaş, hirotonind încă doi episcopi. Este vorba de preasfinţiţii episcopi Vlasie Mogârzan şi Ghenadie Gheorghe, precum şi noi preoţi şi diaconi pentru bisericile care sporeau ca număr, în ciuda persecuţiilor şi demolărilor, săvârşite în repetate rânduri de prigonitorii atei sau de către reprezentanţi ai Bisericii stilului nou.

După anul 1989, odată cu încetarea prigoanei comuniste, mitropolitul Silvestru va acţiona cu multă râvnă şi energie pentru recunoaşterea Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi ca personalitate juridică legitimă, prin autorizaţia eliberată de Ministerul Cultelor. Situaţia nou creată are ca rezultat înflorirea Bisericii, prin construcţia de noi sfinte lăcaşuri şi renovarea celor vechi, iar rolul de căpătâi în această activitate l-a avut Mitropolia Slătioara, prin delegarea de preoţi slujitori şi persoane însărcinate cu bunul mers al lucrărilor de construire – monahi sau mireni.

După trecerea la Domnul, la data de 18 martie 1992 a mitropolitului Silvestru Onofrei, prin alegerea Sfântului Sinod al Bisericii noastre, va fi înscăunat noul mitropolit, Înaltpreasfinţitul Vlasie Mogârzan care va începe neîntârziat să ducă mai departe testamentul duhovnicesc al Sfântului Ierarh Glicherie: hirotonirea de preoţi şi diaconi, construirea de biserici şi sfinţirea lor.

La 29 iunie 1997, în urma unei descoperiri dumnezeieşti, mormântul Mitropolitului Glicherie a fost deschis, iar trupul său a fost găsit nestricat şi răspândind bună mireasmă. Drept urmare, la data de 15/28 iunie 1999, s-a săvârşit proslăvirea sa în rândul sfinţilor, cu numele de Sfântul Ierarh Glicherie Mărturisitorul de la Slătioara, iar sfintele sale moaşte se odihnesc în biserica sa, izvorând nenumărate tămăduiri celor ce vin şi cer cu credinţă neîndoită.

În anul 1994, au început lucrările de construcţie a catedralei mitropolitane, o construcţie impunătoare, cu hramul „Pogorârea Sfântului Duh”, care va fi sfinţită, cu ajutorul lui Dumnezeu, la data de 23 septembrie / 6 octombrie, în acest an.