Ce este erezia? Cine sunt ereticii?

 

Erezia înseamnă abaterea de la sfintele dogme ale Sfintei Biserici Ortodoxe. Pentru aceasta, numim eretici pe toţi cei care:

– cred (sunt convinşi) în mod greşit că se vor mântui doar pentru faptul că se auto-definesc drept „creştini”, „religioşi”, „credincioşi”, „mistici”, „spirituali” etc, fără a fi ortodocşi (adică fii ai Bisericii Ortodoxe);

– cred (sunt convinşi) în mod greşit că se vor mântui prin credinţe orientale păgâne, cu tot ceea ce înseamnă ele: tehnici, asane, meditaţii, mantre, gnoză, cunoaştere, raţiune, ştiinţe, filosofii, concepte, doctrine umaniste;

– cred şi afirmă în mod greşit că Hristos a fost un mare învăţat, un mistic, un iluminat, un înţelept, un guru, un iniţiat cu puteri paranormale, oculte, vrăjitoreşti, un şef spiritual, un fel de mare şaman venit din ceruri astrale, ori strălucită personalitate a umanităţii, iar nu Însuşi Dumnezeu-Cuvântul;

– cred (sunt convinşi) în mod greşit şi propovăduiesc că mântuirea nu este doar în Biserica Ortodoxă şi că nu este nevoie să fii ortodox ca să te mântuieşti.

Acestora le răspundem cu scrisoarea adresată de Sfântul Ignatie Briancianinov unei femei care, la fel ca cei enumeraţi mai sus, nu acceptă că sunt „mulţi chemaţi şi puţini aleşi” şi că aleşii sunt tocmai adevăraţii ortodocşi.

Iată ce scrie Sfântul Ignatie: „Ce spectacol vrednic de plâns în hohote: creştinii care nu ştiu în ce constă propriu-zis creştinismul! Privirea noastră întâlneşte acest spectacol neîncetat: rareori vedem câte o excepţie, rareori putem întâlni, în numeroasa gloată a celor ce se numesc creştini, unul care e creştin nu doar cu numele, ci şi în fapt! Întrebarea pe care o puneţi dumneavoastră a devenit o întrebare obişnuită astăzi: de ce să nu se mântuiască păgânii, mahomedanii şi aşa numiţii eretici? Spuneţi că „printre ei se găsesc oameni cât se poate de buni. A-i pierde pe aceşti oameni buni este contrar milei lui Dumnezeu!” Mai mult, spuneţi că: „aceasta este contrar chiar raţiunii umane. Doar ereticii sunt şi ei creştini. Să te socoteşti mântuit, iar pe membrii altor credinţe pierduţi, este o nebunie, este o trufie fără margini”.

Creştinilor! – răspunde Sfântul -, voi vorbiţi despre mântuire, dar habar n-aveţi ce este mântuirea, de ce au nevoie oamenii de mântuire şi, în sfârşit, nu-L cunoaşteţi pe Hristos, singurul mijloc al mântuirii noastre! Iată adevărată învăţătura despre acest obiect, învăţătura Sfintei, Universalei Biserici: Mântuirea constă în restituirea părtăşiei cu Dumnezeu. Aceasta comuniune a fost pierdută de întreg neamul omenesc prin căderea în păcat a protopărinţilor. Tot neamul omenesc e o categorie de fiinţe pierdute. Pieirea este domeniul tuturor oamenilor, atât a celor virtuoşi cât şi a răufăcătorilor. Ne zămislim în fărădelegi, ne naştem în păcat. Coborau în iad, după sfârşirea pribegiei pământeşti, nu doar păcătoşii, ci şi drepţii Vechiului Testament. La atâta se limitează puterea faptelor bune omeneşti. Acesta este preţul virtuţilor firii noastre căzute!

Ca să refacă comuniunea omului cu Dumnezeu sau, cu alte cuvinte, că omul să obţină mântuirea era necesară răscumpărarea. Răscumpărarea neamului omenesc a fost săvârşită de Însuşi nemărginitul Dumnezeu. Pedepsele, partea neamului omenesc, au fost înlocuite cu pedeapsa luată de El; lipsa meritelor omeneşti a fost înlocuită de vrednicia Lui infinită. Toate faptele bune omeneşti neputincioase, pogorâtoare în iad, au fost înlocuite cu o singură fapta bună, plină de putere: credinţa în Domnul nostru Iisus Hristos. Când iudeii L-au întrebat pe Domnul: „Ce să facem ca să facem lucrurile lui Dumnezeu?”, Domnul le-a răspuns: „Acesta este lucrul lui Dumnezeu, să credeţi în Cel pe Care L-a trimis El”.

Un singur lucru bun ne e necesar pentru mântuire: credinţă; dar credinţa ca lucrare. Prin credinţă şi numai prin credinţa putem intra în comuniune cu Dumnezeu, prin mijlocul Tainelor pe care ni le-a dăruit El. În deşert dar, şi cu păcat cugetaţi şi ziceţi că oamenii buni dintre păgâni şi mahomedani se vor mântui, adică vor intra în comuniune cu Dumnezeu!…

Nu! Biserica a recunoscut întotdeauna că există un singur mijloc de mântuire: Răscumpărătorul! Ea a recunoscut că cele mai mari virtuţi ale firii căzute pogoară la iad. Dacă drepţii adevăratei Biserici şi făcătorii de minuni, care credeau în Răscumpărătorul ce urma să vină, pogorau în iad, cum vă închipuiţi că păgânii şi mahomedanii şi ateii, care nu au cunoscut şi nu au crezut în Mântuitorul vor căpăta mântuirea, numai pentru că ei vi se par dumneavoastră drăguţi şi buni, când mântuirea nu se obţine decât printr-un singur, vă repet, un singur mijloc, şi acesta este credinţa în Mântuitorul.

Creştinilor! Cunoaşteţi-l pe Hristos! Înţelegeţi că voi nu-L cunoaşteţi, că vă lepădaţi de El socotind mântuirea posibilă fără El, pentru niscaiva fapte bune! Cel care socoate o mântuire posibilă fără credinţă în Hristos este renegat de Hristos şi (poate din neştiinţă!) cade în păcatul greu al hulirii lui Dumnezeu. Sfântul Apostol Iacov dă drept exemplu fapta patriarhului Avraam, fapta în care s-a învederat credinţa dreptului; iar fapta aceea constă în a aduce jertfă lui Dumnezeu pe fiul său unul născut. Să-ţi înjunghii fiul spre jertfire nu e deloc o faptă bună după firea omenească: e o faptă bună ca împlinire a poruncii lui Dumnezeu, ca faptă de credinţă…

Ciudată e judecata dumneavoastră despre raţiunea sănătoasă. De unde, cu ce drept o găsiţi, o descoperiţi în dumneavoastră? Dacă sunteţi creştini, trebuie să aveţi noţiuni creştine cu privire la acest obiect şi nu altele, după capul dumneavoastră sau agăţate cine ştie de pe unde! Evanghelia ne învaţă că, prin cădere, noi ne-am agonisit o raţiune pervertită; că raţiunea firii noastre căzute, oricât de valoroasă ar fi prin natură, oricât de ascuţită ar fi prin învăţătura lumească, îşi păstrează caracterul căpătat prin căderea în păcat, continuă să rămână o raţiune pervertită. Trebuie să o lepezi, să te dai pe mâna călăuzitoare a credinţei şi, sub această conducere, la timpul său, după o însemnată nevoinţă întru evlavie, Dumnezeu dăruieşte robului Său credincios raţiunea Adevărului sau judecata duhovnicească. Temelia judecăţii duhovniceşti este Dumnezeu. Ceea ce numiţi dumneavoastră raţiune sănătoasă, noi, creştinii, cunoaştem că este o raţiune atât de bolnăvicioasă, atât de întunecată şi rătăcită, încât vindecarea ei nu poate avea loc decât prin retezarea cu paloşul credinţei a tuturor ştiinţelor şi cunoştinţelor care o compun şi prin lepădarea lor. Deşartă e rătăcirea minţii omeneşti, când căuta să-L pătrundă pe nepătrunsul Dumnezeu! Când căuta să explice inexplicabilul, să-L supună consideraţiilor sale pe cine? Pe Dumnezeu! O asemenea întreprindere este o întreprindere satanică! Tu, care te numeşti creştin şi nu ai habar de învăţătura lui Hristos.

Dumneavoastră spuneţi că ereticii sunt aceiaşi creştini ca şi noi. De unde aţi scos una ca asta? Doar poate vreunul care se numeşte creştin şi nu ştie nimic despre Hristos, datorită nemărginitei sale ignoranţe, se va arăta de acord să se recunoască tot atât de creştin cât şi ereticii, fără să deosebească sfânta credinţa creştină, de puii blestemului, de ereziile hulitoare de Dumnezeu. Altfel judecă cu privire la acestea adevăraţii creştini! Numeroase soboare de Sfinţi au primit cununa muceniciei, au ales mai degrabă cele mai crâncene şi mai îndelungate chinuri, închisoarea, exilul, decât să-şi dea acordul la părtăşania cu ereticii în învăţătura lor hulitoare de Dumnezeu. Biserica Universală a recunoscut întotdeauna erezia ca un păcat de moarte, a recunoscut întotdeauna că omul molipsit de boala groaznică a ereziei e mort sufleteşte, străin de har şi de mântuire, fiind în comuniune cu diavolul şi cu pieirea lui… Cu deosebire se remarcă la eretici ura neîmpăcată către fiii adevăratei Biserici şi setea lor de a se adăpa cu sângele acestora! Erezia se conjugă cu încrâncenarea inimii, cu o groaznică întunecare şi stricare a minţii; erezia se menţine cu încăpăţânare în sufletul molipsit de ea şi cât de trudnică este vindecarea omului de această infirmitate! Orice erezie conţine într-însa hulă împotriva Duhului Sfânt; fie huleşte o dogmă a Duhului Sfânt, fie o lucrare a Duhului Sfânt, dar neapărat huleşte Duhul Sfânt. Esenţa oricărei erezii este hulirea de Dumnezeu.

Remarcabil: toate vechile erezii, sub diversele lor măşti schimbătoare, tindeau către un acelaşi scop: negau Dumnezeirea Cuvântului şi deformau dogma Întrupării. Cele mai noi năzuiesc mai degrabă să nege lucrările Duhului Sfânt. Cu hule îngrozitoare ei negau Dumnezeiasca liturghie, toate Tainele; tot – toate aspectele în care Biserica Universală recunoştea lucrarea Sfântului Duh. Ei le numeau pe aceastea reglementări omeneşti, şi încă mai neruşinat: superstiţii, rătăcire! Desigur, dumneavoastră nu vedeţi în erezie nici o tâlhărie, nici o hoţie! Poate nici nu o socotiţi un păcat? E renegat Fiul lui Dumnezeu, e renegat şi hulit Duhul Sfânt, nu mai mult! Cel care a primit şi se ţine de o învăţătură hulitoare de Dumnezeu, cel care huleşte pe Dumnezeu cu gura, acela nu tâlhăreşte, nu fură, face chiar faptele bune ale firii căzute – ce om minunat! Cum ar putea Dumnezeu să-i refuze mântuirea?! Toată cauza ultimei dumneavoastră nedumeriri, ca şi a tuturor celorlalte, constă în adânca necunoaştere a creştinismului! Esenţa nedumeririlor acestora este lepădarea de Hristos! Nu vă jucaţi cu mântuirea, nu vă jucaţi! Căci altfel veţi plânge veşnic! Apucaţi-vă de lectura Noului Testament şi a Sfinţilor Părinţi ai Bisericii Ortodoxe, studiaţi în scrierile Sfinţilor Părinţi cum trebuie înţeleasă corect Sfânta Scriptură, ce vieţuire, ce gânduri şi ce simţăminte se cuvine să aibă un creştin”.

 

Despre mântuirea necredincioșilor”, de Sfântul Ignatie Briancianinov