Istoria schimbării calendarului în România

Timpul şi calendarul

       Din zorii existenţei sale, omul s-a aplecat asupra timpului, încercând să îl descifreze. Însă, cu cât se străduia mai mult, cu atât el îşi ascundea zidirea de către fiii lui Adam cel căzut. Firea timpului a părut atât de potrivnică şi de neînţeles strămoşilor noştri, încât aceştia, în noaptea necredinţei şi a depărtării lor de Dumnezeu, au dat zidirii cinstea cuvenită Ziditorului. Ei au crezut că timpul este dumnezeu şi l-au numit Cronos; apoi i s-au închinat şi i-au adus jertfe sângeroase.

       De atunci, omenirea a parcurs un drum lung, încercând să înţeleagă de ce moartea și timpul domnesc pe pământ, dar niciodată nu a fost în măsură să îi descrie complet esența. Definițiile raționale ale timpului ajung să ne explice timpul prin el însuşi. Spunem că timpul înseamnă un şir de întâmplări ce se succed într-o anumită ordine, dar ajungem să definim timpul prin timp. Timpul este posibil un drum; dar unde duce? De unde vine el înainte de a-l măsura? Ce cale apucă și unde merge atunci când ne părăsește? Dintre filosofii creştini, Fericitul Augustin s-a apropiat cel mai mult de taina timpului, acum o mie cinci sute de ani, când a spus: „Întru tine, suflete al meu, se măsoară vremile”.

       Dar Dumnezeu este împăcarea tuturor neînţelegerilor. El aduce Lumina cunoştinţei acolo unde domneşte bezna şi necredinţa. Dragostea dumnezeiască biruiește timpul și acesta este motivul pentru care Domnul spune și prin Apostolul Ioan, despre viața la care El ne cheamă: „Că vreme mai mult nu va fi” (Apocalipsa 10, 6).

†††

Viaţa omului se scurge în timp între cele două hotare: naşterea şi moartea. Ca şi spaţiul, timpul este o dimensiune a existenţei. În concepţia creştină, timpul a fost creat odată cu lumea, după cum ne spune Fericitul Augustin: „Lumea nu a fost făcută în timp, ci odată cu timpul”.

Chiar neînţelegând esenţa timpului, omul antic a simţit nevoia să îl măsoare, adică să îl împartă printr-un şir de subdiviziuni periodice succcesive, în care să se încadreze atât viaţa sa trupească (materială), cât şi cea duhovnicească. Aşa s-a născut calendarul pe care îl folosim până astăzi, pentru măsurarea şi împărţirea timpului.

       Calendarul este una dintre expresiile timpului, fiind înțeles nu doar ca un instrument de măsurare, ci ca ceva care organizează timpul și definește pulsul vieții cosmice, istorice și biologice. Anticii au înțeles acest lucru; l-au înţeles Magii din neamul haldeilor, care, după cum ne spune Sfânta Evanghelie, au fost învățați de o stea să se închine Pruncului-Hristos.

Din punct de vedere teologic, Hristos-Mântuitorul nu este numai Capul nevăzut al Bisericii, ci şi axa timpului, centrul istoriei religioase a omenirii. Înainte de El, istoria se îndrepta spre El; era orientată mesianic spre El – era timpul de aşteptare. Hristos este veşnic prezent în timp, în Biserică, în istorie. După întruparea Fiului lui Dumnezeu a început „plinirea vremii” (Efes. 1, 10).

După întruparea Dumnezeu-Cuvântului, pentru creștini timpul a devenit timpul mântuirii, sfinţindu-se. Începând din secolul al IV-lea, întreaga viață liturgică a Bisericii începe să fie strâns legată de calendarul iulian. Mai mult de un mileniu, acest calendar universal a fost calendarul întregii părți apusene a lumii cunoscute și a rămas până în prezent calendarul Bisericii Ortodoxe adevărate.

Timpul Bisericii Ortodoxe este timpul aşteptării Învierii, şi încă din primele veacuri creştine este concentrat în jurul principalului praznic, Sfintele Paşti. De aceea istoria calendarului bisericesc iulian este inseparabil legată de Pascalie. Sfintele Paşti sunt legate istoric de Paştile Vechiului Testament, care se prăznuiau la luna plină din nisan (martie), prima lună a vechiului calendar biblic lunar. În timpul vieţii Sale pământeşti, Mântuitorul nostru Iisus Hristos a trăit în acest calendar. La luna plină a lunii lui nisan, Domnul, împreună cu tot Israelul Vechiului Testament a venit la Ierusalim pentru prăznuirea Paştilor. Exact în această perioadă El a fost vândut, judecat, răstignit şi a înviat.

†††
Calendarul iulian

Calendarul iulian a fost alcătuit de astronomul alexandrin Sosigene, în vremea împăratului roman Iulius Cesar (100  î. Hr. – 44 î. Hr.), pentru care a şi fost numit calendar iulian. Conducându-se de anul astral, Sosigene a întocmit cel dintâi calendar solar ştiinţific, scriind „o simfonie a timpului”, conform datelor ştiinţei astronomice, care era pe atunci în floare la Alexandria. Acest calendar a fost introdus oficial în Imperiul Roman prin ordinul lui Iulius Cezar din 1 ianuarie anul 45. Deşi calendarul iulian este orientat spre anul astral, calculul şi durata lui nu coincide cu anul astral. Însă Sosigene, cunoscând durata exactă a anului tropic, a restabilit mai întâi coincidenţa anului civil cu cel astronomic, apoi a determinat pentru viitor durata anului calendaristic de 365 zile. Dar pentru că diferenţa de 6 ore, cu care durata anului solar (tropic) depăşeşte pe cea a anului civil sau calendaristic, cu aproape o zi la 4 ani, el a hotărât să se adauge câte o zi în plus la fiecare 4 ani. Deci la fiecare 4 ani era câte un an de 366 zile, numit an bisect. În felul acesta, coincidenţa (echivalenţa) anului civil cu anul astronomic trebuia să se restabilească după fiecare 4 ani.

Anul tropic nu poate fi considerat mai exact decât cel astral, însă el este mai accesibil. Calendarul iulian realizează cea mai bună egalizare a anului astral cu cel tropic (solar, astronomic), întrucât a fost întocmit ţinându-se cont de cele trei corpuri astronomice principale: soarele, luna şi stelele. În virtutea acestui fapt, calendarul iulian este considerat un calendar bisericesc autentic.

În anul 325, Sfântul Sinod de la Niceea, care a stabilit şi principalele dogme ale Ortodoxiei, a adoptat calendarul iulian drept calendar bisericesc, introducând în subdiviziunile sale şi periodul de 7 zile ale vechii săptămâni a iudeilor. La Sinodul I Ecumenic de la Niceea din 325, Sfinţii Părinţi au stabilit un calendar unitar pentru Biserica Ortodoxă şi au stabilit o formulă de calcul pentru aflarea datei Învierii Mântuitorului. Pentru aceasta, Părinţii Bisericii s-au folosit de calendarul evreiesc pentru ciclul lunar şi de calendarul iulian pentru ciclul solar. Sincronizarea lor a dat naştere unui ciclu de 532 de ani, numit Marele Indict, în cadrul căruia poziţia Sfintelor Paşti în anul bisericesc se repetă o dată la 532 de ani.

Temelia folosită de Sfinţii Părinţi la Sinodul I Ecumenic de la Niceea, din 325, spre alcătuirea unui calendar bisericesc unitar pentru întreaga Biserică a fost canonul 7 apostolic, cu cele două cerinţe ale sale – astronomică şi duhovnicească. Astfel, canonul hotăra ca Învierea Domnului să se prăznuiască după echinocţiul de primăvară, lucru necesar pentru sincronizarea fenomenelor astronomice cu calculele matematice, şi să se respecte succesiunea evenimentelor din viaţa Mântuitorului.

Sfinţii Părinţi au înlocuit săptămâna de 8 sau 10 zile cu cea de 7 zile a calendarului iulian. Astfel, pentru a-L slăvi pe Dumnezeu, ei au rânduit ca săptămâna să aibă 7 zile, iar duminica să fie zi de odihnă pentru a aminti mereu omului de Învierea Mântuitorului. De asemenea, din calendarul iulian au fost îndepărtate sărbătorile păgâne ale romanilor, fiind aşezate zile de pomenire şi cinstire ale evenimentelor din viaţa Mântuitorului, a Preacuratei Maicii Sale şi a Sfinţilor.

Cunoscând că data echinocţiului de primăvară este variabilă, din cauza impreciziei calendarului iulian şi a complexităţii fenomenelor astronomice, Sfinţii Părinţi au hotărât data echinocţiului la 21 martie, aşa cum a fost la anul 325. Deşi l-au păstrat tot sub acest nume, toate modificările aduse de Sfinţii Părinţi calendarului iulian, pe care l-au aşezat la temelia ciclului mineiului, îndreptăţesc afirmaţia că, după 325, ar fi fost mai potrivită denumirea de calendar iulian niceean.

†††

Vasta majoritate a Bisericilor Ortodoxe păstrează o tradiţie ce datează de la întemeierea Bisericii, folosind calendarul iulian (niceean) sau vechi, în calcularea anului liturgic. Toate inovaţiile calendaristice petrecute de-a lungul timpului nu sunt piese ale Sfintei Tradiţii şi nici lucrări ale Sfântului Duh, ci numai expresii nefericite ale greşelii şi căderii omeneşti. Schimbările în Biserică au loc de-a lungul timpului şi sunt întotdeauna în legătură cu obiceiurile anterioare, însă nicidecum nu răstoarnă o practică de tradiţie bisericească de aproape două milenii, cum s-a întâmplat în România în 1924, şi despre care vom vorbi pe larg în cele ce urmează.

Biserica lui Hristos ne îndeamnă către o atitudine evlavioasă faţă de tot ceea ce ne-a lăsat ea moştenire. Când Sfântul Ioan Gură de Aur ne cheamă să studiem cele ale Bisericii, ne spune că trebuie să o facem cu evlavie, iar despre Sfânta Tradiţie subliniază în mod clar: „Este tradiţie; nu mai căuta!”. Azi avem deja creată o teologie a Sfintei Tradiţii. Însă este o lipsă de evlavie să considerăm calendarul Bisericii drept o tradiţie fără însemnătate sau să spunem despre credincioşii ce au păstrat  calendarul iulian că sunt nişte piedici în calea deschiderii Bisericii către lumesc. La fel de lipsit de evlavie este să ne aplecăm asupra Sfintei Tradiţii cu un duh de neîncredere.

Deseori, cei care urmează noului calendar ne acuză că „ne închinăm la calendar”, numindu-l „sfânt” şi ridicându-l la nivel de dogmă, în timp ce ei susţin răspicat că nu este. Este cu adevărat problema calendarului o problemă dogmatică? Aceasta depinde, în mod firesc, de chipul în care examinezi această chestiune. Cu siguranță, veşmintele arhiereilor şi ale preoţilor nu constituie o dogmă, pentru că existența lor nu sporește sau micșorează numărul de Persoane ale Sfintei Treimi. Dar, dacă cineva disprețuieşte hainele acestea sfinţite, cu care Biserica lui Hristos i-a îmbrăcat pe slujitorii Săi şi pe care ea le consideră mai prețioase decât porfira împăraţilor, nu va necinsti în acest fel Biserica însăși? Deși veşmintele nu constituie prin ele însele o dogmă, totuși, dacă un slujitor le leapădă fără nici un motiv, el va dispreţui Biserica, adică temelia tuturor dogmelor, cea care l-a cinstit şi l-a sfinţit pe el! Așadar, este cu neputință să izolăm dogmele de restul vieții și Tradiţiei Bisericii celei Sfinte, Sobornicești și Ortodoxe a lui Hristos.

În acelaşi chip arătat mai sus, iconoclaștii au necinstit Ortodoxia, spunând că lemnele și culorile care alcătuiesc icoanele nu reprezintă dogme ale credinţei. Prin urmare, le-au aruncat în foc, le-au scuipat, le-au spart cu toporul şi, în general, le-au necinstit în toate chipurile. Totuși, noi, ortodocșii de astăzi, ştim că o scândură, înainte de a avea înfăţișarea Mântuitorului pictată pe ea, este doar o simplă bucată de lemn, pe care o putem arde sau distruge. Însă, din clipa în care pictăm sau doar schiţăm pe dânsa icoana lui Hristos, Împăratul tuturor, acest lemn devine sfințit și izvor de sfințenie pentru noi, chiar dacă lemnul ar fi putred sau înnegrit de vreme.

Urmând aceluiaşi raţionament, calendarul solar, atâta vreme cât este doar un calendar al zilelor și lunilor, nu are, în sine, nimic de preţuit. Dar din clipa în care sfânta Biserică și-a pus pecetea asupra lui și și-a clădit viaţa pe această temelie, chiar dacă a devenit eronat din punct de vedere astronomic, rămâne totuși sfânt! Calendarul nu mai este iulian, ci bisericesc, după cum scândura nu mai este o simplă bucată de lemn, ci o icoană.

†††

Părinţii Bisericii erau pe deplin conştienţi de lipsurile calendarului iulian. De aceea, la Sinodul de la Niceea, ei au încercat să stabilească un calendar, care să uniformizeze pe cât posibil legătura dintre canoanele Bisericii Ortodoxe şi astronomie. Deoarece nici calendarul iulian, nici cel evreiesc, după care se calcula data paştelui evreiesc, nu erau foarte precise din punct de vedere astronomic, Sfinţii Părinţi au căutat să creeze o legătură indivizibilă şi armonioasă între cele două calendare, pentru a obţine o corespondenţă cât mai precisă între ciclul lunar şi cel solar, care să respecte condiţiile canonice ale Bisericii, ceea ce au şi reuşit la Sinodul I.

A-i învinui pe Sfinţii Părinţi de la Niceea de ignoranţă ştiinţifică ar fi o nedreptate, întrucât chiar şi episcopii ce au convocat Sinoadele Bisericii din 1583, 1756, 1587, precum şi sinoadele Bisericilor locale din secolele XIX şi XX, pentru a osândi calendarul papei Grigorie al XIII-lea, au fost perfect conştienţi de abaterile celor două calendare de la precizia astronomică, de vreme ce, în zilele lor, echinocţiul de primăvară, după calendarul iulian, era cu cel puţin unsprezece zile în urma echinocţiului niceean.

Aceasta nu înseamnă că Biserica din Apus a făcut un lucru bun schimbând calendarul, căci spun şi marii dascăli ai Bisericii: „Nu poartă grijă Dumnezeu şi Biserica de această pândire a vremilor şi a zilelor, decât pentru singură unirea şi pacea. Echinocţiul a coborât până la 11 martie, însă greşeala Bisericii Apusului constă în aceea că s-a rupt de trupul Bisericii lui Hristos, încălcând hotărârile dumnezeieşti ale celor 318 Sfinţi Părinţi. A dezbina Biserica, a se împotrivi cu prigonire, a face împerecheri şi despărţiri şi a se deosebi pe sineşi pentru totdeauna de obştescul sobor al Bisericii, lucrul acesta este păcat neiertat şi are multă muncă şi pedeapsă. Căci trebuie să ştie ei, latinii, că şi soboarele cele din toată lumea care s-au făcut după cel dintâi, de către ceilalţi Sfinţi Părinţi, vedeau cu adevărat şi ei, ca nişte înţelepţi ce erau, că mult s-a pogorât isimeria (echinocţiul), dar nu au voit a o strămuta din 21 martie, unde a găsit-o cel dintâi Sobor, cinstind şi mai mult înnoirea şi unirea Bisericii, decât neînsemnata isimerie care nu pricinuieşte vreo tulburare la stabilirea datei Paştelui. Însă nerespectarea isimerii pricinuieşte latinilor două necuviinţe mari, adică a prăznui ei Paştile ori cu iudeii, ceea ce este împotriva canonului al 7-lea apostolesc, ori mai înainte de iudei” (Pidalion, ed. Credinţa Strămoşească, 2004, pag. 39).

†††

În fond, Sfânta Tradiţie se oglindeşte în unitatea istoriei Bisericii, a canoanelor Bisericii şi a consensului patristic. Canoanele apostolice, dar şi multe altele, afirmă limpede că stabilirea datei Paştilor potrivit formulei niceene a fost stabilită spre a realiza uniformitatea în Biserică şi nu spre a cinsti „ceasurile şi zilele”. Nu putem înlătura hotărârea Bisericii că Paştile nu trebuie sărbătorite o dată cu evreii. Nu putem justifica prăznuirea Paştilor împreună cu evreii sau înaintea Paştilor evreieşti (cum s-a petrecut în Biserica Română în anii următori schimbării calendarului). Nu putem ignora canoanele existente ce opresc cu desăvârşire prăznuirea Paştilor în prima duminică de după echinocţiul de primăvară, dacă acea duminică se întâmplă să coincidă cu Paştile evreieşti sau să cadă înaintea Paştilor evreieşti.

Contrar duhului patristic ortodox, care a călăuzit cu blândeţe viaţa Bisericii şi a credincioşilor ei, „canoanele” ecumenismului politic cer, din partea celor implicaţi în această mişcare eretică, să se lepede de orice călăuzire dumnezeiască, să se abată de la Tradiţia Bisericii şi să atace tradiţiile străvechi ale Bisericii noastre, ca şi cum ele ar fi inovaţii sau greşeli. Dacă aruncăm calendarul iulian şi calculăm Paştile potrivit altui calendar, atunci identitatea noastră distinctă ca ortodocşi va fi pierdută şi vom ajunge să sărbătorim praznicul Paştilor împreună cu heterodocşii.

†††
Calendarul gregorian

Până în zorii celui de-al doilea mileniu al creştinătăţii, de-a lungul timpului celor şapte sfinte sinoade ecumenice, cele cinci Patriarhii ale lumii ortodoxe au mers într-o conglăsuire de credinţă, ele fiind mereu în comuniune, închegându-se astfel Biserica lui Dumnezeu în care trăim astăzi, cu tot dogmatismul şi Tainele ei.

Treptat, de-a lungul timpului, Patriarhia Romei introduce unele inovaţii neacceptate de Patriarhiile Răsăritului, precum infailibilitatea papei, adaosul „filioque”, introducerea statuetelor religioase ca obiecte de cult şi a instrumentelor muzicale (orga) în Biserică, ideea de purgatoriu ca loc intermediar între rai şi iad, celibatul în preoţie, folosirea azimei la Liturghie, prescurtarea slujbelor, botezul prin stropire sau turnare şi nu prin întreita afundare. Toate aceste inovaţii vor culmina în anul 1582, când papa Grigorie al XIII-lea va hotărî schimbarea calendarului iulian cu cel gregorian.

Prin introducerea acestor idei eretice, Apusul este anatematizat de către Patriarhiile Răsăritului. Astfel, în 1054 se produce Marea Schismă care persistă până în zilele noastre, adâncindu-se odată cu adoptarea de noi abateri eretice, în special după Conciliul Vatican II (1962-1965), când Biserica Catolică a adoptat un aşa-numit „aggiornamento”, adică o înnoire a dogmelor şi canoanelor bisericeşti, având ca rezultat o pătrundere a duhului lumesc şi a spiritului modernist în Biserică.

Până aici, am arătat că toate Bisericile care au adoptat calendarul gregorian au intrat în necanonicitate, în sensul că nu respectă canoanele stabilite de Sfinţii Părinţi de la Sinodul I din Niceea, cu privire la data Paştilor. Aceste Biserici, care în materie de credinţă au încălcat canoanele Sfinţilor Părinţi, se numesc schismatice, adică rupte de adevăratul trup al Bisericii lui Hristos. Adevărata Biserică a lui Hristos rămâne cea care respectă cu sfinţenie întregul dogmatism şi canonicitate, revelate nouă prin lucrarea Sfântului Duh în cadrul celor şapte sfinte sinoade ecumenice şi locale. Pe parcursul acestei lucrări vom arăta că inovaţia calendaristică nu a condus numai la schismă, ci şi la osândirea celor care au acceptat-o.

Întroducerea calendarului gregorian a fost o catastrofă astronomică, dar şi bisericească, pentru că data Paştilor calculată după calendarul papal, în unii ani cădea mai înainte de data Paştilor evreilor, fapt condamnat de Sinodul I Ecumenic de la Niceea. Reformiştii latini s-au văzut obligaţi să schimbe şi pascalia Bisericii, întrucât între calendarul bisericesc şi pascalie este o legătură de nezdruncinat.

†††
Biserica Ortodoxă de Răsărit respinge calendarul gregorian

După ce marii ierarhi ai Bisericii Ortodoxe de Răsărit au luat cunoştinţă de această încălcare a canoanelor de către papa Grigorie al XIII-lea, pentru a înlătura această primejdie ce ameninţa să se abată şi asupra Ortodoxiei, hotărăsc adunarea unui nou Sobor Ecumenic la 20 noiembrie 1583, ţinut la Constantinopol sub conducerea arhiepiscopului Ieremia, patriarh a toată lumea, şi a lui Silvestru, patriarhul Alexandriei, alături de alţi mulţi ierarhi ai Bisericii Ortodoxe de Răsărit. În urma sfătuirilor sinodale, s-a pecetluit următoarea Enciclică, ce a rămas în documentele istorice ale Bisericii sub denumirea de Sigillion, adică pecetluire: „Oricine nu urmează învăţăturile sfintei noastre credinţe Ortodoxe, după cum au aşezat şi cele şapte sfinte soboare ecumenice, care au hotărât pentru Sfintele Paşti şi pentru calendar şi care bine le-au legiuit să-l urmăm, şi va voi să urmeze după pascalia şi după calendarul cel născocit de ateii lui papa sau va voi să strice dogmele şi obiceiurile, pe care ni le-au predat Sfinţii Părinţi ai Sfintei noastre Biserici Ortodoxe, (unul ca acesta, n. ed.) să fie dat anatemii şi scos afară din rândul creştinilor Sfintei noastre Biserici, condusă de Domnul nostru Iisus Hristos. Voi, binecredincioşilor creştini ortodocşi să rămâneţi în cele în care v-aţi născut, aţi crescut şi v-aţi învăţat. Şi, când va sosi vremea, însuşi sângele vostru să-l vărsaţi, ca să păstraţi credinţa care ne-au lăsat-o Sfinţii Părinţi; şi mărturisirea voastră să o păstraţi şi să vă feriţi de aceştia (latinii, n. ed.). Să vă ajute Domnul nostru Iisus Hristos şi smeritele noastre rugăciuni să fie cu voi cu toţi. Amin”.

În anul 1756, Vaticanul a înteţit presiunile asupra Bisericilor Ortodoxe, în vederea acceptării cât mai grabnice a calendarului gregorian în uzul liturgic al acestora. Amestecul papei a tulburat din nou lumea ortodoxă, care nu a întârziat să îşi apere credinţa, ridicându-se cu tărie de cuget împotriva papei şi a tuturor celor ce împărtăşeau ideile sale eretice, avându-l în frunte chiar pe marele bărbat al Bisericii, preasfinţitul Chiril, patriarh al Constantinopolului, care va alcătui o scrisoare enciclică, trimisă tuturor patriarhiilor şi mitropoliilor ortodoxe ale lumii:

„Chiril, din mila lui Dumnezeu, arhiepiscop al Constantinopolei şi patriarh ecumenic,

Preacinstiţilor clerici care sunteţi cu noi în Biserica lui Hristos, har şi pace vouă de la Dumnezeu. Noi, pe care ne-a învrednicit Dumnezeu Sfântul să ne aflăm în faţa acestui tron apostolesc şi patriarhicesc, canoniceşte şi apostoleşte, pentru a păzi cu credinţă fierbinte şi evlavie sfânta credinţă ortodoxă, pe care am primit-o de la Sfinţii Apostoli şi de la cele şapte sfinte soboare ecumenice, împreună cu dogmele celor şapte Sfinte Taine ale Bisericii noastre Ortodoxe, Apostolească şi Sobornicească de Răsărit, pe acestea să le ţinem curate şi nepătate, după cum de sus şi de la început Biserica le-a primit de la Sfinţii Apostoli, neclintite, fără să adauge sau să scoată nici un cuvânt până astăzi şi nici până la sfârşitul veacului acestuia; pe acestea toate le păstrează curate ca pe Mireasa lui Hristos. Pentru acest pericol am hotărât să ne supunem mai mult lui Dumnezeu decât oamenilor. Mai întâi ca să păzim apostoleştile şi soborniceştile canoane nemişcate şi neştirbite, după cum le-am primit. Al doilea, ca luând toate armele Sfântului Duh să ridicăm şi să ştergem cu desăvârşire prin înfricoşător blestem şi veşnică anatemă, împotriva celor care au vrut să îndrăznească a face pogorământ să primească, cât suntem în viaţă şi după moartea noastră până la sfârşit, orice adăugare sau scoatere (schimbare, n.ed.). Şi am hotărât cu tot sfinţitul cler, care este cu noi şi cu adunarea creştinească, să dăm anatema de trei ori, fie că sunt din rândul clericilor, fie al laicilor (mirenilor), despărţiţi sunt de la Dumnezeu Atotţiitorul, blestemaţi şi neiertaţi şi după moarte să nu putrezească. Pietrele şi fierul să putrezească, iar ei niciodată, să moştenească lepra lui Ghiezi şi să se spânzure ca Iuda, să fie suspinând şi tremurând pe pământ ca şi Cain, să fie mânia lui Dumnezeu pe capetele lor, să fie la un loc cu Iuda şi cu iudeii cei luptători de Dumneuzeu, să crape pământul şi să-i înghită ca pe Datan şi Aviron, îngerul Domnului să-i gonească pe ei cu sabia în toate zilele vieţii lor şi toate blestemele patriarhilor şi ale sfintelor soboare să cadă peste dânşii; să fie veşnic sub anatema şi focul veşnic. Amin.”

Putem concluziona că schimbarea calendarului şi mai apoi încercarea de a fi impus cu forţa în toată lumea ortodoxă a stârnit nemulţumiri şi temeri profunde în cugetul ortodox, care a cunoscut că în spatele acestor încălcări ale sfintelor canoane stă ascunsă încă o primejdie, şi anume dorinţa Vaticanului de a impune primatul papal (adică întâietatea papei) şi de a cuceri Răsăritul, pe plan teritorial dar mai ales bisericesc.

†††
Conferinţa Panortodoxă de la Constantinopol (anul 1923) şi schimbarea calendarului

Se cuvine făcută precizarea că, pentru această întrunire de la Constantinopol, nu e folosit termenul de sinod, ci acela de conferinţă. Sinodul sau soborul este un termen bisericesc exact, folosit doar atunci când se referă la o adunare bisericească, având ca model prima adunare a Sfinţilor Apostoli din anul 50, iar hotărârile soborniceşti sunt pecetluite cu formula „părutu-S-au Duhului Sfânt şi nouă” (Fapte 15, 28). Termenul de conferinţă sau congres se foloseşte doar în sfera laică, lumească, însemnând o adunare administrativă sau politică, ale cărei hotărâri nu sunt inspirate de Duhul Sfânt, ci sunt dictate doar de interese ce nu au nimic în comun cu Biserica.

     La dezbaterile auto-intitulatului sinod iau parte nouă membri. Patriarhia Constantinopolului este reprezentată de către patriarhul Meletie Metaxakis, mitropolitul Calinic şi profesorul de teologie Antoniadis. Biserica Ciprului este reprezentată de către mitropolitul Vasilie de Niceea (viitor patriarh ecumenic între anii 1925-1929). Biserica Sârbă este reprezentată de către mitropolitul Gavriil (viitor patriarh al Serbiei) şi profesorul doctor Milancovici. Biserica Greciei este reprezentată de mitroplitul Iacov, iar cea Română – de arhimandritul Iulie Scriban.

Cu excepţia acestor nouă membri, la primele dezbateri participă şi arhiepiscopul Anastasie Gribanovschi al Chişinăului şi Hotinului, membru al Sinodului Bisericii Ruse din afara Rusiei, care părăseşte adunarea celor nouă membri, din motiv că nu deţinea instrucţiuni precise din partea ierarhilor ruşi, în vederea schimbării calendarului.

La dezbaterile congresului refuză să participe reprezentaţii celor trei patriarhii: Alexandria, Antiohia şi Ierusalim. Nu sunt trimişi delegaţi nici din partea Patriarhiei Moscovei, a Arhiepiscopiei Sinaiului şi nici din partea Bisericii Ortodoxe Bulgare. Deci, la această conferinţă din 1923 de la Constantinopol, au refuzat să ia parte chiar mai mult de jumătate din Bisericile Ortodoxe, ştiind că reforma dorită de patriarhul francmason Meletie Metaxakis nu ţintea doar către schimbarea calendarului, ci dorea şi urmărea schimbarea datei Paştilor, adică a Pascaliei ortodoxe.

Bisericile care au primit inovaţia calendaristică au început să practice simultan două calendare – cel gregorian pentru sărbătorile cu dată fixă şi cel iulian pentru sărbătorile cu dată schimbătoare (cele care ţin de ciclul pascal). Mitropolitul Antonie al Kievului va declara, în numele arhiereilor ruşi de peste hotare, că reforma calendarului nu poate fi acceptată de Biserica Rusă, fiindcă se află în contradicţie cu sfintele canoane şi vechea tradiţie a practicii Bisericii, consfinţită de către sinoadele ecumenice.

Patriarhul Dimitrie al Serbiei îl informează pe Meletie că va fi de acord cu hotărârile conferinţei referitoare la schimbarea calendarului doar dacă ele vor fi primite în acelaşi timp de către toate Bisericile Ortodoxe. Arhiepiscopul Chiril al Cretei vine cu propunerea ca aprobarea acestor hotărâri să fie amânată până la un acord al tuturor Bisericilor, cu scopul de a evita schisma în Biserica Ortodoxă. Numai mitropolitul Miron Cristea de la Bucureşti, în scrisoarea din 17 decembrie 1923, anunţă că Biserica Ortodoxă Română acceptă hotărârile conferinţei şi că acestea vor fi aplicate în cursul anului 1924, sau, după cum citează Buletinul Bisericesc, „la momentul oportun, adică atunci când împrejurările vor fi favorabile îndreptărilor admise” (I.B.U. pag. 534).

În 1924, Grigorie al IV-lea, urmaşul lui Meletie la scaunul patriarhal, a introdus calendarul gregorian în jurisdicţia Patriarhiei din Constantinopol. Biserica Greacă va accepta noul calendar la 1 martie 1924, iar Biserica Română la 1 octombrie 1924, primind drept recompensă statutul de patriarhie. În scurtă vreme, avea să devină limpede că acest gest necugetat, făcut la comanda şi presiunea forţelor oculte ce conduceau din umbră Vaticanul şi Constantinopolul, au nimicit unitatea liturgică de secole a Bisericii Ortodoxe, încălcând dogmele şi canoanele sfintelor soboare ecumenice, deschizând calea ereziei ecumeniste şi, în ultimă instanţă, punând în primejdie mântuirea credincioşilor din Bisericile inovatoare.

Sinodul Bisericii Ortodoxe Române a declarat că a găsit o soluţie de compromis, şi anume prăznuirea Paştilor şi a celorlalte sărbători din ciclul pascal (Izvorul Tămăduirii, Înălţarea Domnului, Pogorârea Sfântului Duh, Sfânta Treime), după calendarul iulian, iar celelalte sărbători din cursul anului cu dată neschimbată, să fie ţinute după calendarul gregorian, cu 13 zile mai înainte. Acest compromis al calendarului gregorian s-a simţit din plin în anii 1926 şi 1929, atunci când Biserica Ortodoxă Română (de stil nou) a prăznuit Paştele la o dată anticanonică, deşi data Paştilor urma a fi fixată tot după calendarul iulian, după hotărârea stabilită la congresul de la Constantinopol.

În anul 1926, luna plină a fost nepascală, adică înainte de echinocţiu, la 13 martie. S-a mai aşteptat încă 29 de zile până la viitoarea lună plină, care a fost la 12 aprilie când luna plină (a lui martie) a fost pascală, adică după echinocţiu (21 martie). La această dată, evreii au sărbătorit Paştile. Toate ţările ortodoxe au mai aşteptat încă 7 zile (prima duminică de după ziua în care a fost luna pascal), până la 19 aprilie, când au serbat Paştile după pascalia şi calendarul iulian.

Dar, în mod cu totul necanonic, în acest an, Biserica Ortodoxă Română a serbat Paştile la data de 22 martie/4 aprilie, înaintea Paştilor evreilor şi în acelaşi timp cu catolicii. Prin această decizie necanonică, Biserica Ortodoxă Română s-a pus pe sine într-o situaţie liturgică fără precedent în toată istoria ei, aceea de a prăznui Paştile complet izolată de celelalte Biserici Ortodoxe, aruncându-se în poziţie de schismă faţă de întreaga Ortodoxie. La această fărădelege se adaugă şi altă gravă abatere canonică, şi anume relaţia cu Paştile iudaic, care nu poate să fie simultan şi nici după Paştile ortodox, încălcând hotărârile Sinodul I Ecumenic, canonul 7 apostolic şi canonul 1 din Antiohia. Cu privire la acest fapt în special, Meyer Abraham Halevy, rabinul comunității sefarde din București, declara: Noi (n.red.: poporul evreiesc) încă nu L-am răstignit, iar voi deja L-aţi înviat…

În anul 1929, luna plină a fost iarăşi nepascală (la 16 martie), deci mai înainte de echinocţiu. S-a mai aşteptat încă 29 de zile până la data 15 aprilie (duminică) când luna era pascală. De la această dată s-a mai aşteptat încă 7 zile, până în viitoarea duminică, 22 aprilie când toate celelalte Biserici Ortodoxe au sărbătorit Paştile urmând pascalia tradiţională, adică cea rămasă după vechiul calendar. Biserica Ortodoxă Română a sărbătorit Paştile la 18/31 martie, tot înaintea evreilor ca şi în 1926, fără a respecta scara pascală 22 martie – 25 aprilie şi izolându-se prin aceasta de celelalte Biserici surori, încălcând iarăşi dispoziţia privitoare la Paştile iudaic.

În octombrie ,1928, la Bucureşti, se întruneşte un congres la care participă preoţi din toată ţara. Aici s-a cerut patriarhului şi Sinodului Bisericii Ortodoxe Române să schimbe hotărârea despre Sfintele Paşti, dar glasul poporului nu a fost ascultat. Î.P.S. Gurie al Basarabiei, episcopul vicar al Hotinului, Iustinian al Ismailului şi Dionisie, vicarul Chişinăului au spus hotărât că în Basarabia Sfintele Paşti nu se pot sărbători decât pe 22 aprilie, după vechea pascalie. Cu toate acestea, Sinodul Bisericii Ortodoxe Române hotărăşte pentru anul 1929 ca Sfintele Paşti să fie prăznuite la 18/31 martie (odată cu catolicii). Pentru credincioşii Bisericii din Basarabia s-a lăsat la libera lor alegere, prăznuind fie odată cu catolicii (la 18/31 martie), ori la 22 aprilie, odată cu toţi pravoslavnicii din toate ţările, chiar şi din Japonia, unde Paştile se prăznuiau tot după pascalia veche şi calendarul iulian.

Teologii români, profesori universitari şi vestiţi scriitori ai vremii din ţara noastră, precum Nae Ionecu, Nichifor Crainic (fost secretar general al Ministerului Cultelor), Mircea Vulcănescu, Gheorghe Racoveanu, Octavian Goga şi alţii, au dezbătut din toate punctele de vedere hotărârea Sinodului Bisericii Ortodoxe Române, găsind că este „rătăcirea cea mai de pe urmă” şi declarând că, „din ziua de 24 ianuarie 1929, Biserica Ortodoxă Română nu mai are sinod”.

Studiile savantului Dimitrie Gusti, preşedintele Academiei Române şi eminent sociolog istoric şi filosof român dintre cele Două Războaie Mondiale, au cercetat și percepția țăranului român asupra timpului. Atunci au constat că reforma calendarului nu a fost bine-primită în mediul rural. Concluziile au fost formulate de Ernest Bernea, în studiul „Timpul la țăranul român”, publicat în 1940. „Hotărârea luată, firească pentru conducători, de a armoniza mersul vremii cu cel al lumii apusene, adică de a trece calendarul cu 13 zile mai înainte, a apărut țăranilor nu numai nefirească, dar și plină de primejdii”, scrie Bernea. „Au existat locuri unde țăranii au refuzat să mai intre în biserică, preoții au fost bătuți, legături de rudenie s-au rupt și întreaga viață spirituală a satului s-a spart. Reforma a fost adoptată de o categorie de oameni și suportată de alții”, constată sociologul. „Satul românesc trăiește mai ales în virtutea unei vechi tradiții. Moștenirea din bătrâni alcătuiește însuși felul de existență al acestei comunități; tradiția este atotstăpânitoare (…). Tot ce vine din trecut are un caracter aproape religios, față de care se impune cel mai profund respect”.

     „Pentru țăranul român”, mai scrie Bernea, „atacarea calendarului a însemnat atacarea cultului, a religiei însăși”. Chestionat de sociologi, un țăran din Dărmănești-Bacău a răspuns:„nu pot schimba sărbătorile, că așa am apucat din bătrâni, și legea lor e sfântă”. Un altul, din Cornova-Orhei, a spus: „Țânem pi vechi că noi așa am apucat; apoi îi mai ghini să țânem cum am apucat. Eu obiceiul meu îl țân. Pi ce am apucat, pi aia țân; țân legea creștinească”. Împotrivirile la reforma calendarului s-au înregistrat mai cu seamă în Moldova (călugării de la Secu, Neamț și Sihăstria) și în Basarabia. Astfel că autoritățile au acuzat influența bisericii ruse și a sovietelor. Sentimente contradictorii s-au consemnat însă și în alte regiuni. „Am părăsit rânduiala veche și mi-e jale”, a spus o săteancă din Țara Oltului.

Ținerea sărbătorilor pe stil nou era privită ca aducătoare de boli și secetă, fiindcă abandonarea „legii lui Dumnezeu” lua forma unei pedepse trimise de Sus. Așa îi mărturisise o femeie din ținutul Orheiului: „De când sărbătorim noi sărbătorile aistea pi nou, Dumnezeu nu ne mai dă, că nu ne pocăim. Dumnezeu ne dă toate pedepsele, că noi prea păcătuim”. „De amu oamenii s-au stricat de când cu stilul nou”, a răspuns un al țăran, „și Dumnezeu S-a întors cu faţa de la noi și nu mai dă ploaie… ne arde… Înainte grâul era tot un spic”.

Țăranii mai auziseră că de Paștile anului 1925, lumina Învierii nu s-a aprins pe Sfântul Mormânt de la Ierusalim în ziua Paștilor pe stil nou. „În noaptea de Înviere, la Sfântul Mormânt se aprind niște lumânări, singure. În 1925 la Sfântul Mormânt nu s-au aprins lumânările cu 13 zile mai târziu, pe stil nou, și de atunci Paștile a rămas tot pe vechi, căci Dumnezeu nu a vrut altfel”, au mai spus țăranii.

†††
Calendarul gregorian strică postul Sfinţilor Apostoli

Deosebit de revoltătoare este încălcarea tipicului bisericesc, de către Biserica de stil nou, în ceea ce priveşte prăznuirea Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel. Biserica Ortodoxă a stabilit în cinstea acestor Sfinţi Apostoli, un post care, potrivit tipicului bisericesc, are o durată schimbătoare (8- 41 zile), în funcţie de data schimbătoare a Paştelui şi de data fixă a praznicului Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, adică 29 iunie.

În funcţie de datele minimă şi maximă la care pot cădea Sfintele Paşti, postul Sfinţilor Apostoli arată astfel:

  1. În primul caz (Paştile la 22 martie) – începutul postului la 19 mai;
  2. În al doilea caz (Paştile la 25 aprilie) – începutul postului la 21 iunie.

Odată cu adoptarea reformei calendaristice din octombrie, 1924, Biserica Română s-a văzut pusă în faţa unor mari dileme liturgice, din pricina decalajului calendaristic de 13 zile. Pentru rezolvarea acestei situaţii inacceptabile, din punct de vedere canonic, Sinodul Bisericii Ortodoxe Române (care a fost şi este un sinod local, fără a avea autoritate la nivel dogmatic), hotărăşte lucruri în contrasens cu Biserica Sobornicească a Sfinţilor Părinţi, şi anume post în zilele oprite, dar şi reducerea unui post sub durata de 8 zile: „Postul Sfinţilor Apostoli, rânduit de Biserică, începe în prima zi de după Duminica Tuturor Sfinţilor şi ţine până în ziua sărbătorii Sfinţilor Apostoli. Lungimea acestui post variază în funcţie de data sărbătorii Sfintelor Paşti. În anii în care, din pricina  situaţiei calendaristice, postul acesta dispare, se instituie un post special de 3 zile, înaintea sărbătorii Sfinţilor Apostoli” („Îndrumări misionare. Despre Posturi”, Pr. Prof. dr. Ene Branişte). EDIBMBOR, Bucureşti 1986, p. 742).

†††

Aşa s-a întâmplat în anii 1945 şi 1956 (Paştile căzând la data de 6 mai – stil nou), când Sinodul Bisericii Ortodoxe Române a hotărât ca postul să se ţină în cele 3 zile dinaintea sărbătorii Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel (sărbătoarea căzând înaintea Duminicii Tuturor Sfinţilor, în ziua când trebuia lăsat sec). Aceeaşi situaţie a fost şi în anul 1983 (Paştile la 8 mai, s. n.), când postul a fost de numai 2 zile.

Situaţiile necanonice cu privire la postul Sfinţilor Apostoli, după calendarul gregorian, au fost următoarele:

  1. În anii 1945 şi 1956:

* duminică, 24 iunie s.n. – Pogorârea Sfântului Duh, dar şi Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul;

* luni, 25 iunie s.n. – Sfânta Treime, dar şi necanonicul lăsat de sec pentru postul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel (în săptămâna de harţi);

* marţi, 26 iunie s.n. – începutul postului Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, când, după Tradiţia Bisericii, este săptămâna de harţi!

* miercuri, 27 iunie s.n. – post;

* joi, 28 iunie s.n. – post;

* vineri, 29 iunie s.n. – Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel.

  1. În anul 1983:

* duminică, 26 iunie s.n. – Pogorârea Sfântului Duh dar şi necanonicul lăsat de sec pentru postul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel;

* luni, 27 iunie s.n. – Sfânta Treime, harţi, dar şi începutul postului Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel;

* marţi, 28 iunie s.n. – post;

* miercuri, 29 iunie s.n. – Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel.

†††

Ambele ipostaze sunt necanonice din punct de vedere al tipicului bisericesc tradiţional. Pogorârea Sfântului Duh nu poate cădea în acelaşi timp cu Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul, ultima dată tradiţională pentru această sărbătoare fiind 13 iunie, iar tipicul bisericesc nu are nici o indicaţie în acest sens. Cât despre situaţia din anul 1983, ea nu mai suportă comentarii: postul începe în ziua Sfintei Treimi, în săptămâna de harţi! Dar abaterile canonice nu se opresc aici. Astfel, în anii pe care îi vom prezenta mai jos, nu se va mai putea vorbi de postul Sfinţilor Apostoli. Deci vor fi numai trei posturi într-un an, sau se va posti iarăşi în săptămâna de harţi, când Sfinţii Părinţi au hotărât zile de harţi, adică de dezlegare la mâncare de dulce. Astfel, situaţia critică descrisă mai sus (când Paştile cad după data de 25 aprilie), se repetă de nu mai puţin de 45 de ori în 157 de ani! Între 1961 – 2005 (adică un interval de 44 de ani), acelaşi lucru a avut loc de 18 ori. În aceleaşi intervale de timp Paştile cad în luna mai; 1961 – 2118 de 27 de ori; iar între 1961 – 2005, de 7 ori.

Sfântul canon Gangra 19 arată că: „Dacă vreunul din cei ce se nevoiesc, fără nevoie trupească, s-ar mândri şi ar dezlega posturile cele predate poporului ce se păzesc de Biserică, întărind în cugetul său ca un bine desăvârşit, fie anatema!”. Faţă de cele enunţate mai sus, ne punem întrebarea: Un sinod local (precum cel al B.O.R.) poate modifica hotărârile Sinoadelor Ecumenice? Răspunsul este că acest calendar, chipurile „îndreptat”, nu poate fi primit de ortodocşi, deoarece aduce după sine încălcarea altor hotărâri bisericeşti despre care ne vorbeşte Tipicul, şi care trebuie respectate cu sfinţenie şi neabatere, căci nu trebuie să ieşim de sub ascultarea Bisericii Ortodoxe.

Cu toate acestea, unii pot spune că nesocotirea Tipicului nu este un păcat greu, deoarece nici aici (şi nici în privinţa calendarului), nu are loc abaterea de la dogme. Dar nici cuvintele lui Hristos: „Iar de nu va asculta nici de Biserică, să-ţi fie ţie ca un păgân şi vameş.” (Matei 18, 17), nu ne vorbesc despre încălcarea unor adevăruri dogmatice ale credinţei noastre. Totuşi, conform mărturiei acestor cuvinte dumnezeieşti, cel ce nu face ascultare Bisericii, acela se desparte de ea şi ajunge în rândul celor mai mari păcătoşi, deoarece în acest caz este aplicată pedeapsa supremă, adică anatema – despărţirea de Biserică şi în veacul acesta şi în cel viitor. Din punct de vedere al credinţei ortodoxe, atitudinea sfidătoare în ce priveşte Tipicul este nepermisă pentru fiii Sfintei Biserici, în acelaşi fel cum nu este permisă nici îndepărtarea noastră de la dogmele şi regulile canonice.

Este limpede că, aşa cum dispreţuirea hotărârilor dogmatice şi canonice duce la îndepărtarea de la Ortodoxie, la aceeaşi îndepărtare duce şi dispreţuirea arătată Tipicului. Căci Tipicul este pentru noi lege sfântă, după care să ne conducem în rânduiala slujbelor noastre bisericeşti ortodoxe, a sărbătorilor şi posturilor. Tipicul este o carte sfântă legată de numele minunatului vas al Harului, Sfântul Cuvios Sava cel Sfinţit, şi primită de Biserica Ortodoxă ca fiind una din cărţile de căpătâi, adică însuşi glasul Maicii noastre, Biserica.

†††

Calendarul şi unitatea Bisericii

Am primit tradiția ca, în timpul Liturghiei, să ne rugăm precum urmează: „Şi ne dă nouă, cu o gură şi cu o inimă, a slăvi şi a cânta preacinstitul şi de-mare-cuviinţă numele Tău: al Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.” Biserica Ortodoxă Universală  a lui Iisus Hristos slăvește numele Capului său Cel Sfânt în tot pământul cu o singură gură. Sfântul Apostol Pavel ne-a învățat că nimic nu poate despărți pe credincios de dragostea lui Hristos care îl acoperă: „nici înălţimea, nici adâncul”; „nici cele de acum, nici cele ce vor fi”; „nici moartea, nici viaţa” (Rom. 8, 38-39).

Distanțele geografice nu pot despărți pe credincioși unii de alții. Un preot ortodox canonic nu slujește doar în numele parohiei sale, nici ca o parte izolată a unui întreg mai mare; Sfânta Liturghie nu este o slujbă privată, nici doar o activitate parohială locală, ci o slujire a Bisericii Universale. Preotul slujește în numele Bisericii soborniceşti și sfințește pe credincioși cu tot Harul și puterea sfințitoare a Bisericii Universale.

      Așadar, noi slujim împreună cu puterile cerești, iar în Cer se slujeşte după calendarul iulian. Această afirmaţie a stârnit, deseori, valuri de revoltă în rândul nou-calendariștilor, care ne întreabă – desigur, ironic -, dacă în ceruri există calendare tipărite, astfel încât îngerii să-și poată aminti sărbătorile.” Întrucât întru cele ale Domnului nu este loc pentru ironii sau obrăznicii, ne vom mărgini la a-i întreba pe unii ca aceştia: Unde se termină pământul și unde începe cerul? Unde este deasupra și unde este dedesubt?

Noi, vechi-calendariștii, numiţi cu aceeaşi ironie stilişti, nu suntem raționaliști, dar am moștenit de la Biserica cea sfântă convingerea că, atunci când spunem că Hristos este „întru înălțime” aceasta nu înseamnă că El nu este și „în adâncime” – precum cei din Apus, care se înșală hirotonind un vicar al Lui, ca și cum Mântuitorul ar fi absent de pe pământ! Noi am primit învăţătura care spune că „El este cu totul în adâncime fără să lipsească în nici un fel din înălțimi” (din Liturghia Sfântului Vasile cel Mare) şi „Cel Ce sus împreună cu Tatăl şezi şi aici, în chip nevăzut, împreună cu noi eşti” (din Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur).

În măsura în care Hristos unește cele de sus cu cele de jos, Biserica spune că „cei de sus slujesc împreună cu cei de jos, iar cei de jos slăvesc împreună cu cei din înălţime”, sau „cele cereşti se bucură cu cele pământeşti”, iar „cele pământeşti dănțuiesc împreună cu cele cereşti” (din Acatistul Buneivestiri). Închinarea Bisericii Universale este una singură, fiind în același timp  cerească și pământească.

Când Biserica luptătoare (cea văzută, de pe pământ) se uneşte cu cea biruitoare (cerească) şi cântă „Fecioara astăzi, pre Cuvântul Cel mai înainte de veci merge să-L nască în peşteră, negrăit. Dănţuieşte lumea auzind, slăveşte cu îngerii şi cu păstorii, pre Cel Ce va să Se arate Prunc tânăr, Dumnezeu Cel mai înainte de veci.” (Condacul Ceasurilor Împărăteşti), nou-calendariștii cântă „Astăzi Hristos a venit să Se boteze în Iordan; astăzi Ioan atinge capul Domnului”. În ziua Botezului, Biserica Ortodoxă de Răsărit – Mireasa cea sfântă a lui Iisus Hristos – cântă: „Astăzi făptura se luminează. Astăzi toate se veselesc, cele cereşti împreună şi cele pământeşti; îngerii şi oamenii se amestecă” (Tropar la Litia Praznicului). Acestea sunt dovezi că textele sfinte stau drept puternică mărturie pentru slujirea comună a Bisericii Universale a lui Hristos, văzute și nevăzute, luptătoare și triumfătoare, pământești și cerești.

†††

Nou-calendariştii susţin canonicitatea noului calendar, motivând că de vreme ce data Paștilor nu a fost modificată, unitatea Ortodoxiei nu a fost distrusă. Dar oare unitatea liturgică este păstrată atâta vreme cât sărbătorim Paștile împreună, dar sărbătorim separat Nașterea Domnului, Botezul și Schimbarea la Față? Nu este Același Mântuitor și Stăpân al tuturor? Sărbătorim pe Un Hristos de Paști și pe Altul la Naștere? Nu este Cel înviat Același cu Cel Ce S-a născut în peșteră și Care este culcat în iesle pentru mântuirea noastră?

În clipa în care Biserica Ortodoxă de Răsărit, adică Biserica Universală a lui Hristos, se află în mijlocul postului Nașterii Mântuitorului, Bisericile de stil nou sărbătoresc deja Nașterea. Astfel, unii postesc și se nevoiesc în timp ce alții sărbătoresc și se veselesc. Oare Sfântul Apostol Pavel ar fi de acord cu aceasta când poruncește: „toţi să grăiţi aceeaşi, şi să nu fie între voi împerecheri; ci să fiţi întemeiaţi într-un gând şi într-o înţelegere” (I Cor. 1, 10). Dar conştiinţa noastră, cugetul nostru ortodox ar trebui să ne fie de ajuns în aflarea unui răspuns la această chestiune, fără să mai recurgem la Sfânta Scriptură.

Ce ne spune conştiinţa atunci când o întrebăm ce trebuie să facem, atunci când Biserica se află în post și pregătire pentru a-L întâmpina aşa cum se cade pe Pruncul născut în peşteră? Bisericile de stil nou au ales să se lepede de viața și ritmul Bisericii lui Hristos, pentru a sărbători împreună cu luteranii sau cu calvinii. Sfântul Duh S-a pogorât când „erau toţi Apostolii împreună adunaţi la un loc” (Fapte 2,1). Sfânta Evanghelie nu  spune că unii Apostoli au sosit astăzi iar ceilalţi 13 zile mai târziu.

†††
Concluzii

Calendarul iulian este o ancoră de nădejde, care apără pe ortodocşi de înghiţirea lor definitivă de către lumea neortodoxă. El este un simbol în jurul căruia se adună împreună fiii Ortodoxiei.

Biserica cere de la noi, mădularele Ei, credincioşie şi credinţă din tot sufletul şi din toată inima faţă de sfânta şi nepătata credinţă a Părinţilor noştri: dragostea pentru Biserica Ortodoxă, cea care ne-a născut din nou – nu prin stropirea inovatoare, ci prin dumnezeiasca baie a botezului apostolic, prin întreita afundare; cea care ne hrăneşte pe noi după Testamentul cel veşnic al Mântuitorului nostru. Să O înconjurăm dar cu gândul, să alergăm la Dânsa, ca la Maica noastră cea mai înaltă decât cerurile, în orice parte a pământului ne-am găsi, mai ales în aceste vremuri tulburi, când vrăjmaşul mântuirii noastre, dăruindu-ne înlesniri înşelătoare, ne întinde curse, turnând otrava dăunătoare în apa limpede a Ortodoxiei.

La rândul său, Biserica trebuie să păstreze comoara sa, adică vederea duhovnicească a timpului şi a veşniciei, Sfânta Tradiţie. O Biserică supusă modernismului şi inovaţiilor nu va putea să biruie lumea, să îndrepte omenirea spre lumină, spre viaţa de veci. O asemenea „biserică” se va pomeni în umbră, va fi neglijată şi desconsiderată de lume, şi, în cele din urmă, cu tezaurul ei distrus, şi astfel va deveni nefolositoare oamenilor…

†††